Mesajul Secretarului de Stat Victor Opaschi la Simpozionul „Sfinții Împărați Constantin și Elena - promotori ai libertății religioase și susținători ai Bisericii”

Preafericirea Voastră,

Distinsă asistenţă,

Împlinirea în anul 2013 a nu mai puțin de un mileniu și șapte secole de la înțelegerea dintre Licinius și Constantin I, la Milano, este o foarte bună ocazie de a medita la fundamentele actualei libertăți religioase de care se bucură o bună parte din țările lumii. A fost atunci – la anul 313, mai curând o declarație comună de intenții privind politica față de creștini. Actul consumat în anul 313 reprezintă nu doar expresia voinței celor doi împărați romani, de Vest și de Est, ci şi începutul reconcilierii Bisericii cu statutul său istoric. Ieșirea din nesiguranța provocată odată cu valurile succesive de persecuții, a fost pentru comunitatea creștină din Imperiul Roman similară cumva unei refondări. Altfel spus, creștinii ieșeau nu doar din clandestinitatea religioasă, din lipsa de conformitate, ci şi din mentalitatea persecutatului permanent.

Astăzi, în mijlocul unui peisaj religios bogat și dinamic, nu ne mai aducem aminte de lunga istorie a mărturiei cu prețul vieții. Nu discutăm acum cauzele care au dus la persecutarea primilor creștini, dar nu trebuie să uităm că nicio idee nouă care pune în discuție ordinea existentă nu este primită cu brațele deschise nici de elitele conducătoare, dar nici de oamenii obișnuiți cu ceea ce știu. Se spune, și nu fără temei, că mai importantă chiar decât câștigarea unui război este administrarea păcii. Ar fi, de aceea, de meditat pe marginea a ceea ce am învățat, creștini fiind, din persecuțiile anilor de început ai Creștinismului. O putem, și chiar trebuie să o facem, măcar și din cauză că Dumnezeu a încercat credința a milioane de oameni, inclusiv pe durata comunismului, o perioadă care a dat un număr impresionant de martiri. Fie că ne raportăm la primele secole sau doar la cel trecut, istoria suferinței este ea însăși suficientă pentru a cenzura tendințele extremiste de azi, demonii intoleranței și fanatismelor de tot felul. Tăria Creștinismului a venit din solidaritate, așa cum suferința lui s-a născut din lipsa toleranței.

La 1700 de ani distanță, constatăm cum, de fapt, raportul generic dintre Biserică/religie și stat/politică este una dintre temele perene ale spațiului nostru social. Cum vedem și în România, discuția nu naște mereu soluții, ci de regulă provoacă noi probleme. În orice caz, insistența tematicii pe agenda curentă este, paradoxal, semnul vitalității atât a identității religioase, cât și al dinamismului statului modern în căutarea unei legitimități mai profunde. Nu este mai puțin adevărat că, pusă în termeni improprii, tema mai poate servi și drept indicator al unei duble crize sociale: de identitate și de proiect. Aceasta este accentuată, în ceea ce ne privește, de mentalitățile de tranșee ale actorilor publici, deloc sau prea puțin dispuși să își gândească propriul statut în funcție de binele comun, să depășească, altfel spus, egoismul.

Criza de identitate este generată, dincolo de transformările ultimelor două decenii și mai bine trecute de la începutul schimbării sistemului politic și economic, de nevoia de a ne însuși valorile definitorii ale identității europene. Schimbarea înseamnă necunoscut, deci generează temeri. De unde refugiul în trecutul, mai mult sau mai puțin îndepărtat, mitizat și epurat de amintirile neplăcute. Cetățenia europeană, ca identitate, se naște greu, și este obiectul multor îndoieli și refuzuri. Lucrul se petrece din cauza unei confuzii majore: identitatea europeană nu este o identitate de înlocuire ci una de sinteză iar această sinteză nu asimilează diferitele indentități naționale ci le integrează într-o unitate circumscrisă de o toleranță ridicată la rang de respect al diversității. Iată de ce identitatea culturală europeană trebuie căutată în noi iar nu în afara noastră.

Criza de proiect este, la rândul ei, una dublă: ne lipsește un proiect național, lipsă suplinită până de curând de proiectul aderării la spațiul euro-atlantic. Proiectul european, care ținea loc și de proiect național, se află, însă, la rândul lui într-o evidentă pană. De idei, de soluții. Ce este de făcut, în aceste condiții? Ne întoarcem la ce știam, uitând ce preț am plătit în secolele XIX și XX pentru niște iluzii, sau ne imaginăm un viitor în care fiecare să-și găsească, în fine, locul lui, inclusiv libertatea de a-și trăi și mărturisi religia? Avem o alternativă?

Cineva spunea, referindu-se la criza economică în curs, că nu putem aștepta soluții de la economiștii morți, adică de la teoriile economice clasice. Altfel spus, trebuie să ne imaginăm noi, nu alții, un nou proiect național, așa cum proiectul european trebuie revigorat și readus pe agenda cetățeanului.

Fenomenul globalizării este obiectiv. Ne place sau nu, el ne pune în față probleme ale căror soluții nu pot fi decât globale, respectiv colective. Într-o lume a interdependențelor integratoare, siguranța personală, socială, națională și internațională devin indivizibile. Chiar și pentru cei egoiști solidaritatea apare ca unică soluție existențială inteligentă.  Asta nu înseamnă, însă, căderea în colectivism și anularea individului și individualității. Alternativa nu este individualism sau colectivism ci conștientizarea responsabilității fiecăruia în raport cu ceilalți și cu societatea, în condițiile în care mediul social este creuzetul în care diversitatea personalității umane se dezvoltă în și prin solidaritate. Așadar solidaritatea personalistă și unitatea în diversitate – iată mesajul arhetipal al creștinismului. Este ceea ce creștinii știu să facă cel mai bine; este însuși miezul vocației lor. Sigur, cu condiția de a se reîntoarce, periodic, la propriile izvoare și de a le citi în funcție de clipa istorică prezentă.

Stimat auditoriu,

Statele evoluează, modul lor de funcționare și funcțiile lor schimbându-se aproape permanent. Este inevitabilă de aceea și schimbarea raporturilor lor cu religiile, generic vorbind. Întrebarea este: va mai avea credința vreun rol în viața indivizilor? Eu cred că da, și poate mai mult ca oricând în ultimele două secole. De aceea cred că orice proiect, național sau european, trebuie să fie unul deschis, inclusiv bazat pe valori precum toleranța, ca respect al diversității și solidaritatea. Aceste valori facilitează de la sine relațiile religiei cu statul, facând din credință o ancoră socială. Nu întâmplător, la ora actuală, atât filosofia, cât și sociologia religiilor, discută la nivel mondial în termenii unui model post-secular în care laicitatea nu mai înseamnă coabitare în indiferență și separarea rațiunii de credință. Este, de altfel, o temă pe care o preia și teologia socială ortodoxă .

Rolul meu și al instituției pe care o conduc este acela de a cataliza dialogul între stat și cultele religioase, spre a contribui împreună la articularea unui nou mod de structurare a relațiilor dintre ele la început de secol XXI. Este în interesul tuturor să dezvoltăm o cultură a consensului în societatea românească, în prezent dominată de prea multe conflicte, de prea puțină înțelegere unii pentru alții. La urma urmelor, în autentic spirit constantinian, pacea unui imperiu sau al unei țări nu poate fi garantată fără a lăsa „în pace” sufletele și conștiințele.

Valoarea de model a momentului constantinian rezidă în dinamica lui: Constantin nu este sfârșitul, ci începutul unei istorii.           

  Vă mulțumesc pentru atenție!