Mesajul Secretarului de Stat Victor Opaschi la Seminarul „Rolul cultelor şi al organizaţiilor religioase în dezvoltarea economiei sociale” – organizat de IES

Mă tem că, spre deosebire de alții, trebuie să-mi recunosc cunoștințele limitate în materie de economie, în general, și de economie socială, în special. Și nici misiunea Secretariatului de Stat pentru Culte nu are multe tangențe cu acest domeniu, al economiei sociale. De aceea nu cred că am expertiza necesară pentru a vorbi la modul aplicat despre contribuția cultelor și a organizațiilor religioase la dezvoltarea acestui sector, și în general, la dezvoltarea economică și socială a comunităților din România.

        Pot discuta, la nivel de principiu, despre aceste lucruri. Nu este o noutate faptul că, de ceva vreme, se dezvoltă forme alternative de organizare a activităților economice, care privesc acele domenii care nu sunt interesante, din diverse motive, nici pentru stat, nici pentru sectorul privat, sau se pot constitui într-o alternativă atât la activitățile statului cât și la acelea ale sectorului privat.

        Nu cred, sincer, că activitățile economiei sociale nu urmăresc obținerea profitului. Nu ar fi în logica economiei. Cred mai degrabă că putem vorbi de modul în care obțin profit și mai ales despre nivelul lui; sau mai exact de felul în care este văzută relația între economia reală și cea virtuală, respectiv relația între producție și speculație, între muncă și capital, precum și de politica redistribuirii profitului. Știu, în categoria acestor întreprinderi se află diverse fundații, declarate non-profit. Dar și ele trebuie să-și finanțeze de undeva funcționarea.

         Pe de altă parte, chiar dacă nu implică intervenția directă a statului, orice activitate de interes social, adică de interes public, intră și în sfera responsabilităților civilizatoare ale statului. După cum economia nu se poate dezvolta independent de starea de spirit a societății, de nivelul satisfacției și liniștii sociale. La sfârșitul secolului al XX-lea, în momentele de glorie ale neo-liberalismului, SUA se mândreau cu filosofia lor corporatistă care ar fi făcut corporațiile (adică societățile comerciale) să își diminueze voluntar profiturile, spre a investi în acțiuni vizând coeziunea socială. Criza financiară izbucnită în 2008, a demonstrat că în spatele acțiunilor caritabile se ascundeau rapacitatea și iresponsabilitatea socială cele mai teribile. Aceasta a reconfirmat faptul că statul trebuie să asigure libertate de mișcare capitalului pe terenul legilor economice dar și să îl civilizeze; adică să îl pună în slujba cetății.

         În acest context se pune problema asigurării echilibrului dinamic între libertate și egalitate, între concurență și coeziune, între exprimarea personalității individuale și solidaritatea socială. Întemeiată pe principiile drepturilor individuale și laicității, România democrată, cea în care fiecare cetățean are un vot și fiecare vot este egal cu celălalt, are dificultăți în a face inegalitatea, adesea inevitabilă dar totdeauna greu acceptabilă, în același timp suportabilă, eficientă și inechitabilă. 

        Această Românie are reale probleme cu diversele categorii sociale defavorizate, cu sărăcia, și ceea ce este și mai grav, cu sărăcia asociată muncii prost remunerate; cu șomajul, mai ales cu acela de lungă durată; cu faptul că intrarea pe piața forței de muncă se face tardiv - șomajul în rândul tinerilor este foarte ridicat, – dar și că ieșirea este precoce - după 45 de ani este foarte greu să găsești un loc de muncă. Acestor realități li se adaugă și fenomenul îmbătrânirii populației, asociat cu lăsarea generațiilor vârstnice pradă mizeriei materiale și abandonului social. Toate acestea duc la amplificarea emigrației din motive economice. Mai grav decât atât, ele destructurează societatea; o dezagregă sub acțiunea unei adevărate disperări individualiste și oportuniste care îi face pe oameni nu numai să caute ieșiri personale dintr-o criză colectivă dar să și piardă conștiința sensului vieții lor. O atare explozie a egoismului panicat nu numai că nu rezolvă problemele sociale dar le amplifică și pe cele economice. De acolo unde neliniștea socială se instalează, banul fuge speriat.

         Îmbunătățirea condițiilor de viață și oferirea de noi oportunități pentru persoanele dezavantajate sau făcând parte din categorii vulnerabile, trebuie să fie, deci, o prioritate.

        Întrebarea este cum facem acest lucru? Mai ales într-o țară, România, în care solidaritatea, națională și socială, este un concept aproape interzis, pentru că este ”de stânga”, sau ”comunist”. Știu că nu-mi voi face prieteni spunând asta, dar nu ne putem propune forme de economie solidară, sau socială, într-o țară care exultă, la nivelul elitelor intelectuale, individualismul, în formele sale feroce. Este realitatea de la care trebuie să plecăm, altminteri nu am face decât un nou exercițiu de ipocrizie, o nouă încercare de a fi și noi ”în rândul lumii”, fără a ne dori cu adevărat acest lucru, ci doar de dragul unei ”Europe” greșit înțelese. De aceea consider că economia socială trebuie să înceapă cu un proces de învățare a solidarității, care nu este un proces spontan: cineva trebuie s-o organizeze, să construiască structuri și mecanisme de solidaritate.

        Din acest ultim punct de vedere, cultele religioase sunt bine echipate, de la doctrină până la mecanisme și structuri, au experiență organizațională și oameni care pot pune în practică proiecte ale economiei solidare. Și fac acest lucru de multă vreme, cu rezultate mai mult sau mai puțin satisfăcătoare.

          Întrebarea este ce așteaptă acum cei care ar putea fi beneficiarii economiei sociale de la cultele religioase? O întrebare la fel de bună ar fi și ce văd cultele religioase în ceilalți participanți la economia solidară: o amenințare sau parteneri firești?

          Cultele din România - și în special cel majoritar creștin-ortodox – sunt adesea criticate pentru a se refugia în metafizică, în abstracțiunea spiritului, rupându-se astfel de realitate. Ele au mai fost criticate și pentru o anumită lipsă de militantism. În ultimii ani, implicarea socială a cultelor este evident mai mare și, prin urmare, asemenea critici își pierd obiectul. Independent de aceasta, însă, trebuie înțeles că Biserica, organizațiile religioase, cultele nu sunt niște ong-uri pioase și cu atât mai puțin niște societăți pe acțiuni caritabile. Ele sunt comunități de credință ale căror membri mărturisesc subordonarea voluntară față de o autoritate transcendentă; autoritate care le ghidează organizarea liber consimțită a vieții, fie prin reprezentanți tereștri, fie în mod direct, după caz. Indubitabil aceasta este o cale pe care, în principiu, se realizează pacea dintre libertate și solidaritate, dintre inegalitate și integrare socială, dintre regula de drept și regula morală, dintre disciplină și demnitate. Or, o asemenea stare de spirit, odată instalată, oxigenează, prin coeziune socială, dezvoltarea economică. Iată de ce, atâta timp cât atari demersuri și evoluții spirituale nu intră în coliziune cu regula laicității statului, ele trebuie sprijinite de stat și salutate de societate în ansamblul său.  

        Aria activităților economice accesibile cultelor religioase este restrânsă și se adresează în general nevoilor specifice cultului respectiv. Cele mai multe persoane implicate în aceste activități aparțin respectivului cult. Da, BOR are o serie de astfel de activități economice, dar marea lor majoritate au drept actori călugări și călugărițe, care produc, cum spuneam, pentru nevoile Bisericii. În general doar activitățile caritabile implică și oameni din afara cultului: medici, asistenți sociali, educatori, etc. O altă activitate economică deschisă este cea legată de protejarea și de renovarea patrimoniului.

        Se discută foarte mult despre ”bogăția Bisericii”. Și în acest context se evocă impozitarea acestor averi bisericești și retragerea sprijinului acordat de stat pentru funcționarea cultelor religioase. S-a discutat, și această discuție nu a făcut bine receptării misiunii cultelor religioase în societate, despre un transfer al prestațiilor sociale ale statului în sarcina cultelor religioase, cu transferul fondurilor publice destinate acestui scop. A fost o exagerare, și acum cultele religioase plătesc prețul acestei exagerări. O repet, cultele nu sunt ong-uri sau societăți anonime. Ele nu preiau funcțiile altcuiva; inclusiv funcțiile statului. Ele nu îndeplinesc roluri complementare. Ele au propriile funcții și joacă roluri principale în care se auto-distribuie democratic, în cadrul statului român civic și multicultural. Iar principalele efecte sociale ale acțiunii lor sunt mai ales mediate iar nu imediate. Și tocmai de aceea foarte valoroase.

        Ce pot face, totuși, cultele religioase, pentru a crea locuri de muncă în sectorul economiei sociale? Cred că sectorul cel mai promițător este cel al serviciilor sociale. Nu spun o noutate: România, societatea românească, nu sunt pregătite să facă față procesului de îmbătrânire a populației. De asemenea, cu tradițiile sale culturale egalitare, societatea românească suportă greu polarizarea socială tot mai accentuată, instalată în siajul unei mult prea lungi perioade de acumulare primitivă a capitalului.

        Cultele religioase – prin care trebuie să înțelegem nu ierarhia instituțională ci comunitățile de credincioși - ar putea suplini lipsa de preocupare sau de mijloace a statului pentru această problemă socială gravă, și ar putea să ofere asistență și ocrotire spirituală și materială acelor categorii sociale pentru care costurile îngrijirii în privat sunt prohibitive. Este un domeniu în care există urgență și care ar răspunde unei nevoi presante. Statul ar putea stimula apariția acestui sector economic prin politici fiscale adecvate și prin înlesnirea accesului la finanțare sau la unele bunuri imobiliare, cum ar fi spitalele închise. De asemenea statul ar putea contribui, într-un fel sau altul, la pregătirea personalului necesar acestor inițiative sociale.

        Susținerea cultelor, pentru a-și asuma misiuni în spațiul public, este o necesitate. Combaterea sărăciei este un obiectiv important, dar nu unic. Valorificarea potențialului cultelor religioase și a organizațiilor acestora va avea drept câștig și dezvoltarea capitalului uman în comunitățile în care activează. Refacerea solidarității sociale și naționale, reabilitarea unei morale a iubirii și carității, a cinstei și hărniciei, sunt factori de pace comunitară și creștere economică, ce nu trebuie ignorați.

          Evident, trecerea de la predică la faptă, de la discurs la practică, sunt de dorit. Asistăm, în prezent la o asemenea evoluție. Cultele nu trebuie să se izoleze de răul social ci să se lupte cu el; nu trebuie să urmeze drumul segregării spirituale ci al integrării într-o ordine a solidarității personaliste.   

        Toate acestea implică un dialog deschis și susținut cu toate organizațiile societății civile, cooperarea lor responsabilă, spre binele colectivităților și al celor cărora li se adresează inițiativele legate de economia socială. Această dezbatere este un eveniment, care trebuie apreciat ca atare, și care, sper eu, va oferi idei și soluții pentru structurarea unui adevărat sector al economiei solidare în România.