Alocuţiunea secretarului de stat Victor Opaschi la Conferinţa Internaţională Educaţie religioasă între Radicalism şi Toleranţă organizată de Universitatea din Viena şi Universitatea din Bucureşti, 21 octombrie 2016

Doresc să salut oportunitatea organizării unei conferinţe academice dedicată valenţelor educaţiei religioase într-un context în care Europa este frământată de diverse forme de radicalism şi extremism religios.

Momentul în care ne aflăm obligă la o reflecţie adâncă asupra mai multor teme interdisciplinare care dau consistenţă proiectului european. E vorba, pe de o parte, de felul în care reuşim să asumăm tolerenţa ca valoare fundamentală care a stat şi stă la baza construcţiei europene, iar, pe de altă parte, ce tip de răspuns reuşim să producem în faţa radicalismelor de inspiraţie religioasă care ameninţă nu doar ordinea axiologică şi democratică europeană, ci şi integritatea vieţii fiecăruia dintre noi.

Secretariatul de Stat pentru Culte are mandatul instituţional de a facilita cetăţenilor exercitarea libertăţii religioase fără deosebire de credinţa împărtăşită de un anumit grup religios sau altul. Totodată trebuie să mărturisesc că în calitate de secretar de stat pentru Culte m-am uitat cu maximă îngrijorare la felul în care în ţări precum Franţa sau Belgia s-au petrecut atacuri teroriste soldate cu victime şi generate de un discurs şi convingeri pseudo-religioase. Europa însăşi, în ciuda faptului că a dezvoltat de-a lungul secolelor un cult al libertăţii religioase, ca drept fundamental constituţional, pare astăzi aflată într-o mare dilemă în privinţa felului în care trebuie să armonizeze exigenţele de securitate cu cele ale libertăţii religioase.

În tot acest context, cred că soluţia cea mai durabilă şi mai sigură pentru ca generaţiile care vor urma să trăiască într-o Europă mai bună şi mai democratică este o educaţie bazată pe ideea de toleranţă şi responsabilitate. Cred că suntem cu toţii de acord că o educaţie care-şi propune să transmită valori perene nu poate fi apanajul de un sistem educaţional închis în care organizaţiile societăţii civile să nu poată avea acces. Dimpotrivă, aş spune, implicarea organizaţiilor societăţii civile în sistemul de învăţământ dă culoare şi esenţă educaţiei persoanei umane în deplinătatea sa. Desigur că mă refer aici în primul rând la prezenţa tutoror cultelor religioase în şcolile publice, ca de altfel şi la programele educaţionale pe care acestea le susţin în afara sistemului de învătământ public.

Ca să fiu mai sintetic aş spune că Biserica nu face educaţie, ci Biserica este educaţie în sensul în care nu putem face abstracţie de faptul că discursul teologic, moral, spiritual sau cultural al Bisericii este prin definiţie și un act educaţional.

Doresc să remarc în continuarea ideii de mai sus faptul, pe care de altfel l-au sesizat mai mulţi politicieni occidentali, că Europa se află într-o profundă stare de analfabetism religios (religious illiteracy) în special în privinţa cunoaşterii religiei musulmane, dar nu numai. Analfabetismul religios este deseori cauza primară a naşterii unui climat de ură, marginalizare socială şi chiar violenţă. Mă refer aici în primul rând la formele de antisemitism dezvoltate de diverse comunităţi şi care au culminat practic cu Holocaustul, dar şi la asocierea religiei musulmane cu terorismul, respectiv la naşterea sentimentelor şi comportamentelor sociale antiislamice, adică a islamofobiei. La fel de grav precum aceste exemple şi afectând în mod direct libertatea religioasă sunt diverse etichetări ale persoanelor extrem de implicate în viaţa comunităţilor religioase drept iraţionale şi retrograde sau învechite, ceea ce generează sentimente de ofensare a demnităţii şi sensibilităţilor credincioşilor.

Deseori, cel puţin în spaţiul românesc, publicul se află în situaţia de a fi nevoit să discearnă între abordări extrem de simpliste şi chiar antagonice. Pe de o parte, auzim că Islamul este religia păcii, pe de altă parte că Islamul înseamnă terorism. Sunt două abordări de tip reducţionist care nu sunt menite să contribuie la o mai profundă cunoaştere a religiei musulmane, ci mai degrabă să radicalizeze opinia publică.

Pentru acest motiv consider că o educaţie care-şi propune să fie perenă şi centrată pe valorile democratice trebuie să ţină cont de faptul că religia este un fenomen social şi cultural extrem de complex. Pentru omul contemporan, cunoaşterea religioasă este un act respect faţă de ceilalţi, un act de implicare democratică şi în ultimă instanţă aş spune chiar o datorie civică.

România este un exemplu fericit de toleranţă religioasă care poate servi ca model pentru multe alte ţări. Regiuni precum Dobrogea sau Banatul sunt mozaicuri de religii şi confesiuni diferite în care oamenii trăiesc într-o pace socială exemplară de secole. În aceste zone, ca de altfel în întreaga ţară respectul reciproc pe care-l cultivă de secole diferitele comunităţi religioase este rezultatul natural al asumării religiei drept mijloc de cunoaştere a celuilalt şi mai ales ca instrument de coeziune socială.

Doresc în încheiere să îmi exprim convingerea că dezbaterile academice din cadrul acestei conferinţe vor fi foarte utile nu numai pentru o mai profundă cunoaştere ştiinţifică a domeniului educaţiei religioase, ca de altfel și pentru publicul larg. Vă urez mult succes!