Alocuțiunea Secretarului de Stat Victor Opaschi la reuniunea „1856-2016: situația romilor din România la 160 ani de la dezrobire.”

                                                                                                                              Palatul Parlamentului, 21 ianuarie 2016

Sunt onorat să mă aflu astăzi alături de dumneavoastră, la comemorarea a 160 de ani de la dezrobirea romilor. La 8/20 februarie 1856, la scurt timp după ce o măsură similară fusese luată în Moldova, Țara Românească adopta legea pentru emanciparea celor care fuseseră robi ai particularilor. Această decizie era pasul final dintr-o serie de măsuri luate de domnii regulamentari ai celor două Țări Române, începând cu eliberarea robilor domnești, continuând cu emanciparea robilor Bisericii și mănăstirilor și încheind cu eliberarea robilor.

Nu am eu căderea să vă vorbesc acum pe larg despre istoria romilor de pe teritoriile României, istorie pe care sunt convins că dumneavoastră o cunoașteți mai bine decât mine. Aș vrea mai degrabă să vă împărtășesc câteva gânduri despre acel moment fondator și despre ceea ce cred că ar fi semnificațiile sale pentru astăzi. 

  Dezrobirea romilor a reprezentat unul dintre primii mari pași ai intrării Țărilor Române în modernitate. Cred că acest lucru are o semnificație profundă. Întemeietorii României moderne au înțeles încă din primele decade ale secolului al XIX-lea că o societate nu poate fi modernă fără a recunoaște tuturor membrilor săi o egală demnitate umană și o serie de drepturi fundamentale. 

 Mutatis mutandis, astăzi, la 160 de ani de la această decizie fondatoare, constatăm că viziunea lor rămâne una de actualitate. Și când ne întâlnim, cum o facem aici, pentru a marca acest gest, este nevoie mai mult ca oricând să înțelegem acest lucru.

   Dezrobirea romilor, ca măsură legală, s-a petrecut în 1855-1856. Însă eliberarea de consecințele sociale și umane a secolelor de robie și desconsiderare încă nu a fost pe deplin câștigată. Discriminarea și marginalizarea socială a romilor, cu toate consecințele lor negative, sunt  parte a acestei istorii. Emanciparea de prejudecăți, de cutume mentale care se traduc frecvent în gesturi de excludere tacită, în acte de discriminare explicită și uneori chiar în manifestări de ură este un proces care este departe de a fi încheiat. 

  Asumarea memoriei și a responsabilităților Statului român pentru situația socială a cetățenilor români de etnie romă este în curs. În ultimele două decenii, cu sprijinul și cu susținerea financiară a Uniunii Europene, România a făcut mulți pași în această direcție și continuă să înainteze pe această cale, prin adoptarea de politici de recunoaștere și promovare a identității etnice a comunităților rome, de incluziune socială și de combatere a actelor și manifestărilor discriminatorii. Sunt lucruri pe care organizatorii acestei întâlniri le cunosc mai bine decât mine și le vor discuta, fără îndoială, în mod aplicat în cele ce urmează. În ceea ce mă privește, aș adăuga doar câteva considerații.

 Un rol important în edificarea unei societăți inclusive, a unei societăți care să respingă orice formă de marginalizare și de discriminare îl au comunitățile religioase, Bisericile. Mai ales într-o societate cum este cea românească, cu un grad de religiozitate foarte ridicat, implicarea Bisericilor în promovarea, susținerea și implementarea politicilor de incluziune socială a romilor este foarte necesară. Mai ales în ultimii ani, putem constata o preocupare crescândă a Bisericilor din România atât pentru recunoașterea specificității identității comunităților de romi, prin instituirea unor forme de pastorație specifică, cât și printr-o serie de proiecte și programe vizând incluziunea socială a romilor, ca parte a unui proces mai amplu de angajare a cultelor în societate.

   Ceea ce cred că lipsește în mare măsură la nivelul societății românești este însă recunoașterea „la firul ierbii”, de către fiecare dintre noi a faptului că lunga istorie care ne leagă, cu bune și cu rele, ne este cu adevărat comună – etnicilor români, romi și de alte naționalități. Așa cum observam și cu alte prilejuri, identitatea noastră s-a format în și din această întâlnire între comunități, grupuri etnice, naționale, sociale – și religioase. Însă despre faptul că romii sunt  parte a aceleiași istorii, a aceleiași comunități, a memoriei noastre comune se vorbește mai puțin.

   Până astăzi, vedem cum, într-o societate formată deopotrivă din etnici români și romi, mulți refuză, din păcate, să recunoască un “Noi” inclusiv, continuând să traseze granițe înăuntrul comunității, perpetuând practici ale excluziunii și marginalizării.

   Părinții României moderne și-au propus să edifice o comunitate de oameni liberi, întemeiată pe respectarea drepturilor fundamentale ale omului, a demnității fundamentale a fiecăruia dintre noi. Astăzi, la 160 de ani de la actul fondator al dezrobirii romilor, cred că este de datoria noastră, a Statului român, a comunității, a Bisericilor, a societății civile și a fiecăruia dintre noi să ducem până la capăt viziunea lor. 

    Vă mulțumesc.