In Memoriam: Episcopul Emilian Birdaș         

 Anul acesta, pe 5 aprilie se împlinesc două decenii de la chemarea la Domnul a unuia dintre cei mai vrednici slujitori ai Ortodoxiei Românești din a doua jumătate a secolului XX. În rândul celor care ne-au ajutat să străbatem grelele încercări prin care am trecut, ne aducem astăzi aminte de chipul luminos al episcopului Emilian Birdaș.

Născut în anul 1921, a intrat în monahism de la vârsta de 14 ani, dedicându-și întreaga viață slujirii lui Dumnezeu. Mai întâi ca monah, apoi ca preot, stareț și în cele din urmă ca episcop, a avut înțelepciunea și statornicia slujirii bisericești într-o vreme în care slujitorii Domnului nu aveau o viață ușoară. În ciuda tuturor acestor greutăți, a știut să fie un ziditor: ziditor de suflete, de biserici și de cultură.

A urmat Seminarul de la Cernica, apoi seminarul „Sf. Nicolae” din Râmnicu Vâlcea și „Nifon Mitropolitul” din București. Din 1948 până în 1952 a fost studentul Institutului Teologic de grad universitar din București, în anii strălucitei generații de profesori, în frunte cu Teodor M. Popescu, Ioan G. Coman și Dumitru Stăniloae.

Ca monah, preot, stareț, slujitor la Catedrala Patriarhală, la Catedrala Reîntregirii din Alba, vicar administrativ al istoricei episcopii a Romanului și Hușilor, și apoi episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, a învățat să înmulțească slujirea liturgică cu cea organizatorică și cu lucrarea culturală.

Ca vechi slujitor al cetății, a fost socotit cel mai potrivit pentru a fi așezat în fruntea nou-reînființatei episcopii de Alba-Iulia, unde a și fost instalat la începutul anului 1976, adică în urmă cu 40 de ani. Într-o perioadă în care regimul comunist căuta să închidă Biserica între ziduri și să ascundă bisericile între blocuri, episcopul Emilian Birdaș a fost ziditor de biserici și de mănăstiri. Într-o vreme când Bisericii nu-i era permis să fie pe cât și-ar fi dorit activă în plan social, episcopul de Alba-Iulia a căutat cu tot dinadinsul să facă din eparhia sa un centru de cultură cu neputință de ignorat, adunând în jurul său intelectuali de prestigiu. Îi datorăm, de altfel, prima ediție științifică a monumentului de cultură românească – Noul Testament de la Bălgrad din 1648 al sfântului mitropolit Simeon Ștefan, realizare pentru care Academia Română a ținut să-l cheme pe episcopul Emilian Birdaș între membrii săi de onoare.

Timp de 13 ani, episcopul Emilian Birdaș a dat eparhiei sale o identitate proprie, vrednică de numele cetății Reîntregirii.  

  Retragerea episcopului Emilian Birdaș din scaunul de Alba-Iulia în dificilul an 1990 nu a însemnat însă și părăsirea slujirii bisericești. El și-a continuat slujirea în Banat, mai întâi ca arhiereu-vicar al Episcopiei Aradului, Ienopolei și Hălmagiului. În anul 1994 a fost artizanul unei alte refondări: cea a Episcopiei Caransebeșului. În calitate de consilier prezidențial am avut și eu onoarea să particip la instalarea sa în scaunul episcopal. Avusesem deja prilejul de a-l cunoaște și de a-i prețui frumoasa activitate de organizator al vieții eparhiale la Alba-Iulia încă din anul 1980. Îmi amintesc că l-am văzut și atunci, în 1994, pornind cu același zel, cu aceeași energie ieșită din comun și la ridicarea reîntemeiatei episcopii a Caransebeșului și a noii sale catedrale episcopale. Deși a rămas doar doi ani în acest scaun, până la trecerea sa la Domnul, lucrarea sa a fost și aici una esențială.

De aceea, sunt bucuros să văd astăzi că memoria acestui vrednic ierarh nu este uitată și că Arhiepiscopia Alba-Iuliei, în frunte cu chiriarhul ei, Înaltpreasfinţitul arhiepiscop Irineu înțelege să o păstreze și să ne-o redăruiască astăzi, prin alcătuirea a două volume dedicate lucrării episcopului Emilian Birdaș în perioada de reîntemeiere a Arhiepiscopiei, în anii 1976-1990. Aceasta a fost vremea în care s-a reașezat temelia pe care s-a ridicat apoi, după căderea comunismului, una dintre cele mai dinamice eparhii ale Bisericii Ortodoxe Române.

În amintirea mea, episcopul Emilian a rămas până astăzi ca un om al temeliilor, care trudește mult și cu puțină răsplată, dar fără care nu există zidire trainică. Este lecția omului cu viziune, care, atent la semnele vremurilor, lucrează nu doar pentru prezent, ci și pentru viitor.